Tag: Eliade

Despre prietenie – Bolovanul

Prietenia… hmm… Am spus-o de câteva ori și o s-o mai spun câte zile oi mai avea. Pentru mine prietenia adevărată este cel mai nobil sentiment al omului. Pentru că este rezultatul celei mai altruiste nevoi al egoismului uman. Nevoia de a dărui o părticică din sufletul său fără a cere nimic în schimb. Și pentru că are ca fundament un alt sentiment minunat: sinceritatea deplină.

Știu că la nivel pământesc sunt extrem de mărunt față de Mircea Eliade. Dar am învățat că la nivelul universului sunt cea mai importantă ființă 😇 Sau, ca să fiu modest, sunt cel puțin la fel de important ca și el 😁 Așa că de la acest nivel o să-mi permit să-i comentez ideile referitoare la prietenie…

“Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…“
Greșit. Prietenia adevărată este poate singurul sentiment independent de constrângeri de orice fel, care nu numai că nu încearcă să te limiteze într-o formă sau alta, ci dimpotrivă, te susține cu tărie să rămâi și să te manifești mereu așa cum ești tu cu adevărat!

“Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.“
Cu asta sunt întru totul de acord. Iar eu sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Sunt un ridicol la pătrat 😂 Pentru că sunt de o mare sinceritate, ridicolă pentru cei care n-o înțeleg. Și pentru că pornind de la acestă sinceritate, sunt capabil și de o mare prietenie, prostească și ridicolă pentru cei cu “capul pe umeri“, nedispuși să se deschidă deplin în fața nimănui.

“Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt… Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit… să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.“
Asta se poate întâmpla în dragoste, care este posesivă, spre deosebire de prietenia adevărată. Ăsta este și motivul pentru care consider mereu prietenia ca fiind superioară dragostei, deși amândouă sunt sentimente minunate. Într-o prietenie adevărată nu se întâmplă niciodată așa ceva. Niciodată n-am încercat să-mi conving puținii prieteni adevărați pe care îi am să facă ceea ce am considerat eu că ar fi bine pentru ei. Da, când am fost întrebat, mi-am spus mereu părerea cu cea mai mare sinceritate, chiar dacă nu corespundea cu părerile lor. Dar finalul discuțiilor a fost mereu acesta: “Tu nu trebuie să ții cont de părerile mele. Tu trebuie să faci mereu doar ceea ce simți tu că trebuie să faci, doar ceea ce simte sufletul tău că e bine pentru tine!”

“Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…“
La modul cum se exprimă vizavi de toleranță, Eliade consideră o astfel de atitudine ca un semn de slăbiciune, dându-i o conotație negativă. Consideră toleranța ca o concesie, ca o formă de dezinteres. Pentru mine, mai ales în cazul unei prietenii, toleranța reprezintă tărie de caracter, capacitatea de a respecta o altă opinie decât a ta, de a respecta libertatea de exprimare a prietenului tău. Exemplu concret? Vechiul meu prieten din copilărie (care este o prietenă, că eu doar astfel de prieteni adevărăți am), alături de care sărbătoresc anul ăsta “prietenia de aur“, adică 50 de ani de prietenie sinceră. Pe lângă lucrurile care ne-au unit, există ceva ce ne deosebește foarte mult, ceva ce am constatat pe parcurs. Ea este o credincioasă convinsă, în timp ce eu nu sunt deloc credincios. Dar niciodată nu m-a deranjat credința ei deplină în ceva în ce eu nu cred. Și niciunul dintre noi n-a încercat să-l convingă pe celălalt să-i împărtășească opinia. Pentru că pentru amândoi, mai importantă decât diferența de opinii a fost dorința de a rămâne liberi, de a rămâne mereu noi înșine.

“Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”.
De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism sau la baptism…; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinişti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.“
Eu știu răspunsul la întrebare, pentru că am săvârșit un astfel de act compromițător. Am apelat la practici neortodoxe ca să mă lamuresc asupra unor probleme importante pentru mine. Și deși știam că același vechi prieten, amintit mai sus, are o aversiune profundă față de astfel de practici, în spiritul sincerității depline dintre noi, am decis să-i spun despre drumul pe care am apucat să pășesc. Bineînțeles că nu i-a picat bine decizia mea, dar în niciun caz nu mi-a spus: “de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!” Și n-a fost nevoie nici să judece schimbarea din punctul meu de vedere și nici să-mi înțeleagă nebunia, ca să-mi spună simplu doar atât: “Știi bine că urăsc astfel de practici și de aceea te rog să nu mai discutăm acest subiect. Dar dacă pe tine te-a ajutat într-un fel sau altul, eu mă bucur sincer pentru tine! Și te asigur că asta nu va afecta cu nimic prietenia noastră.” Și nici n-a afectat-o, e la fel de puternică și în ziua de azi…

“O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.“
Ba da, o prietenie adevărată se verifică și prin mângâierile tale, prin încurajările și “sinceritățile” tale din “ceasurile grele” ale vieții. Dar e adevărat că nu e suficient și că trebuie verificată și prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt.

“Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.“
Adevărat, nici sinceritatea, nici prietenia nu ți le cere nimeni. Ci le dăruiești tu, fără să ceri nimic în schimb, pentru că așa simți nevoia… Egoismul, bată-l vina 🤣

Recitind ce am scris, constat că Eliade mi-a provocat o mare revelație. Și anume că sunt ridicol de sincer și ridicol de prost să acord libertate deplină celui de lângă mine, ca să pot să declar cu destulă certitudine că:

DA, SUNT CAPABIL SĂ FIU UN PRIETEN DEOSEBIT! 😜😇

Despre sinceritate – Bolovanul

Înainte de a-mi da și eu cu părerea despre sinceritate, am zis să văd și alte opinii pe acest subiect. Și am constatat cu surprindere că se pare că și aici sunt atipic, pentru că pentru mine sinceritate înseamnă adevărul meu față de mine și despre mine, în timp ce majoritatea când vorbesc despre sinceritate se referă la adevărul meu față de ceilalți.

Și din această perspectivă, destui sunt cei care consideră sinceritatea ca fiind mai degrabă un defect, decât o calitate. Pentru că o consideră specifică celor la care “vorbește gura fără ei” și care de dragul unei “sincerități” directe, fără menajamente, chiar brutale uneori, pot crea tensiuni artificiale, conflicte, răni mai mult sau mai puțin adânci, relații distruse și alte astfel de neplăceri. Din acest punct de vedere, pot fi de acord cu părerea lui Eliade: “Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.“


Dar din punctul meu de vedere asupra sincerității, această părere nu este valabilă. Eu când îmi manifest sinceritatea o fac pentru că așa simt nevoia și așa mă simt bine. Nevoie care n-are nicio legătură cu ce așteaptă să audă altul de la mine.

Cineva spune așa, ca argument în favoarea ideii că sinceritatea nu este o calitate:
“Sinceritatea ta dezvăluie prea puțin sau nimic despre alții, dezvăluie însă foarte multe lucruri despre tine: valorile tale, stereotipurile tale, frustrările tale, setarea ta mentală către dezvoltare sau, dimpotrivă, către închiderea în propriul ego și propriile limitări (mindset) etc. etc.“


Păi pentru mine tocmai aceste lucruri dau valoare sincerității și fac din ea una din cele mai frumoase trăsături umane. Nu oricine are capacitatea și curajul să se analizeze la sânge și să accepte că e departe de a fi perfect, că tot ceea ce face, bun sau rău, o face pentru a-și satisface egoismul genetic (sau nevoile de tot felul, într-o exprimare elgantă) și că nu e nimic rău în asta pentru că în fond e vorba de firescul naturii umane. Și că abia înțelegându-se și acceptându-se așa cum este, are șansa de a încerca și a reuși să fie mai bun…
Și atunci când față de cineva care ți-a inspirat încredere, ești în stare să te dezvălui exact așa cum te vezi tu însuți, să te “dezbraci” fără să-ți fie rușine să-ți etalezi “valorile, stereotipurile, frustrările, setarea ta mentală și propriile limitări“, toate astea în ideea de a-i oferi celui căruia i te adresezi posibilitatea să-și facă o imagine proprie despre cine ești tu cu adevărat și astfel să poată decide în cunoștință de cauză dacă are sau nu nevoie de o sinceritate ca a ta, atunci sinceritatea devine o virtute… spre care recunosc că eu tind… fără ca probabil s-o ajung vreodată…

PS: Mai recunosc și că aici oarecum mă cam recunosc în ceea ce susține Eliade… 😁

„Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa.
Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Despre sinceritate și prietenie – Mircea Eliade

Interesante gânduri, deși, cu sinceritate 😁, recunosc că nu sunt în totalitate de acord cu ele…

“Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu „cînd nu ascunzi nimic” celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.

În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinematograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinişti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.
Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se oferă…”