Despre prietenie – Bolovanul

Prietenia… hmm… Am spus-o de câteva ori și o s-o mai spun câte zile oi mai avea. Pentru mine prietenia adevărată este cel mai nobil sentiment al omului. Pentru că este rezultatul celei mai altruiste nevoi al egoismului uman. Nevoia de a dărui o părticică din sufletul său fără a cere nimic în schimb. Și pentru că are ca fundament un alt sentiment minunat: sinceritatea deplină.

Știu că la nivel pământesc sunt extrem de mărunt față de Mircea Eliade. Dar am învățat că la nivelul universului sunt cea mai importantă ființă 😇 Sau, ca să fiu modest, sunt cel puțin la fel de important ca și el 😁 Așa că de la acest nivel o să-mi permit să-i comentez ideile referitoare la prietenie…

Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…
Greșit. Prietenia adevărată este poate singurul sentiment independent de constrângeri de orice fel, care nu numai că nu încearcă să te limiteze într-o formă sau alta, ci dimpotrivă, te susține cu tărie să rămâi și să te manifești mereu așa cum ești tu cu adevărat!

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.
Cu asta sunt întru totul de acord. Iar eu sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Sunt un ridicol la pătrat 😂 Pentru că sunt de o mare sinceritate, ridicolă pentru cei care n-o înțeleg. Și pentru că pornind de la acestă sinceritate, sunt capabil și de o mare prietenie, prostească și ridicolă pentru cei cu “capul pe umeri“, nedispuși să se deschidă deplin în fața nimănui.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt… Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit… să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.
Asta se poate întâmpla în dragoste, care este posesivă, spre deosebire de prietenia adevărată. Ăsta este și motivul pentru care consider mereu prietenia ca fiind superioară dragostei, deși amândouă sunt sentimente minunate. Într-o prietenie adevărată nu se întâmplă niciodată așa ceva. Niciodată n-am încercat să-mi conving puținii prieteni adevărați pe care îi am să facă ceea ce am considerat eu că ar fi bine pentru ei. Da, când am fost întrebat, mi-am spus mereu părerea cu cea mai mare sinceritate, chiar dacă nu corespundea cu părerile lor. Dar finalul discuțiilor a fost mereu acesta: “Tu nu trebuie să ții cont de părerile mele. Tu trebuie să faci mereu doar ceea ce simți tu că trebuie să faci, doar ceea ce simte sufletul tău că e bine pentru tine!”

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…
La modul cum se exprimă vizavi de toleranță, Eliade consideră o astfel de atitudine ca un semn de slăbiciune, dându-i o conotație negativă. Consideră toleranța ca o concesie, ca o formă de dezinteres. Pentru mine, mai ales în cazul unei prietenii, toleranța reprezintă tărie de caracter, capacitatea de a respecta o altă opinie decât a ta, de a respecta libertatea de exprimare a prietenului tău. Exemplu concret? Vechiul meu prieten din copilărie (care este o prietenă, că eu doar astfel de prieteni adevărăți am), alături de care sărbătoresc anul ăsta “prietenia de aur“, adică 50 de ani de prietenie sinceră. Pe lângă lucrurile care ne-au unit, există ceva ce ne deosebește foarte mult, ceva ce am constatat pe parcurs. Ea este o credincioasă convinsă, în timp ce eu nu sunt deloc credincios. Dar niciodată nu m-a deranjat credința ei deplină în ceva în ce eu nu cred. Și niciunul dintre noi n-a încercat să-l convingă pe celălalt să-i împărtășească opinia. Pentru că pentru amândoi, mai importantă decât diferența de opinii a fost dorința de a rămâne liberi, de a rămâne mereu noi înșine.

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”.
De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism sau la baptism…; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinişti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

Eu știu răspunsul la întrebare, pentru că am săvârșit un astfel de act compromițător. Am apelat la practici neortodoxe ca să mă lamuresc asupra unor probleme importante pentru mine. Și deși știam că același vechi prieten, amintit mai sus, are o aversiune profundă față de astfel de practici, în spiritul sincerității depline dintre noi, am decis să-i spun despre drumul pe care am apucat să pășesc. Bineînțeles că nu i-a picat bine decizia mea, dar în niciun caz nu mi-a spus: “de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!” Și n-a fost nevoie nici să judece schimbarea din punctul meu de vedere și nici să-mi înțeleagă nebunia, ca să-mi spună simplu doar atât: “Știi bine că urăsc astfel de practici și de aceea te rog să nu mai discutăm acest subiect. Dar dacă pe tine te-a ajutat într-un fel sau altul, eu mă bucur sincer pentru tine! Și te asigur că asta nu va afecta cu nimic prietenia noastră.” Și nici n-a afectat-o, e la fel de puternică și în ziua de azi…

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Ba da, o prietenie adevărată se verifică și prin mângâierile tale, prin încurajările și “sinceritățile” tale din “ceasurile grele” ale vieții. Dar e adevărat că nu e suficient și că trebuie verificată și prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.
Adevărat, nici sinceritatea, nici prietenia nu ți le cere nimeni. Ci le dăruiești tu, fără să ceri nimic în schimb, pentru că așa simți nevoia… Egoismul, bată-l vina 🤣

Recitind ce am scris, constat că Eliade mi-a provocat o mare revelație. Și anume că sunt ridicol de sincer și ridicol de prost să acord libertate deplină celui de lângă mine, ca să pot să declar cu destulă certitudine că:

DA, SUNT CAPABIL SĂ FIU UN PRIETEN DEOSEBIT! 😜😇

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *