Murmur de pârâu…

Sau Banatul muzical din… Germania 🙂

“Lugojeanul Freddy Stauber a lansat un nou album discografic „World Ethno“, din seria discurilor dedicate muzicii etno, „folclor românesc in stil psihedelic“ – după cum spune artistul – cu ajutorul unor colaboratori care au adăugat un plus de culoare acestui demers.

„La fel ca și la primele două discuri din această serie, am pus accent pe etno-ul românesc. În plus, aici intervin și elemente etnice din zona Pădurii Negre din Germania sau din Croația. De aceea se numește «World Ethno». Partea dominantă însă rămâne folclorul românesc în stil psihedelic în piese ca «Olăreasa», «Pastorală», «Murmur de pârâu», «Noaptea Sânzienelor». Semnificativ este și colaborarea la toate cele trei albume cu muzicieni care dau «sare și piper» câtorva piese…”

https://www.pressalert.ro/2021/02/lugojeanul-freddy-stauber-lansat-un-nou-album-germania-cu-folclor-romanesc-stil-psihedelic/

.https://music.apple.com/de/album/world-ethno/1554694031?fbclid=IwAR25lnDRu7SL8FG-K_1G1qq3RgiV73VD_qkO-aAt1ZBL7EF9Iwlba0rEOWs

French… dar fără kiss… 😁 doar cu inimi… sincere sper eu 🙂

“Proiectul arădean French a lansat o melodie care poartă numele de „Inimi“, piesa masterizată, mixată și produsă de Cosmin Lupan avându-l ca invitat special pe timișoreanul Horea Crișovan. În spatele proiectului se află Lung Frent Paul, cunoscut melomanilor și ca solistul formației Unity Of Opposites.

Numele proiectului e de fapt o poreclă care provine din numele meu de familie, Frent, dată de o cunoștință cu care obișnuiam să mă întâlnesc la cafea în cartierul în care am copilărit, Micalaca…”

https://www.pressalert.ro/2021/02/proiectul-aradean-french-lansat-o-piesa-noua-alaturi-de-timisoreanul-horea-crisovan/

Despre prietenie – Bolovanul

Prietenia… hmm… Am spus-o de câteva ori și o s-o mai spun câte zile oi mai avea. Pentru mine prietenia adevărată este cel mai nobil sentiment al omului. Pentru că este rezultatul celei mai altruiste nevoi al egoismului uman. Nevoia de a dărui o părticică din sufletul său fără a cere nimic în schimb. Și pentru că are ca fundament un alt sentiment minunat: sinceritatea deplină.

Știu că la nivel pământesc sunt extrem de mărunt față de Mircea Eliade. Dar am învățat că la nivelul universului sunt cea mai importantă ființă 😇 Sau, ca să fiu modest, sunt cel puțin la fel de important ca și el 😁 Așa că de la acest nivel o să-mi permit să-i comentez ideile referitoare la prietenie…

Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…
Greșit. Prietenia adevărată este poate singurul sentiment independent de constrângeri de orice fel, care nu numai că nu încearcă să te limiteze într-o formă sau alta, ci dimpotrivă, te susține cu tărie să rămâi și să te manifești mereu așa cum ești tu cu adevărat!

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.
Cu asta sunt întru totul de acord. Iar eu sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Sunt un ridicol la pătrat 😂 Pentru că sunt de o mare sinceritate, ridicolă pentru cei care n-o înțeleg. Și pentru că pornind de la acestă sinceritate, sunt capabil și de o mare prietenie, prostească și ridicolă pentru cei cu “capul pe umeri“, nedispuși să se deschidă deplin în fața nimănui.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt… Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit… să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.
Asta se poate întâmpla în dragoste, care este posesivă, spre deosebire de prietenia adevărată. Ăsta este și motivul pentru care consider mereu prietenia ca fiind superioară dragostei, deși amândouă sunt sentimente minunate. Într-o prietenie adevărată nu se întâmplă niciodată așa ceva. Niciodată n-am încercat să-mi conving puținii prieteni adevărați pe care îi am să facă ceea ce am considerat eu că ar fi bine pentru ei. Da, când am fost întrebat, mi-am spus mereu părerea cu cea mai mare sinceritate, chiar dacă nu corespundea cu părerile lor. Dar finalul discuțiilor a fost mereu acesta: “Tu nu trebuie să ții cont de părerile mele. Tu trebuie să faci mereu doar ceea ce simți tu că trebuie să faci, doar ceea ce simte sufletul tău că e bine pentru tine!”

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…
La modul cum se exprimă vizavi de toleranță, Eliade consideră o astfel de atitudine ca un semn de slăbiciune, dându-i o conotație negativă. Consideră toleranța ca o concesie, ca o formă de dezinteres. Pentru mine, mai ales în cazul unei prietenii, toleranța reprezintă tărie de caracter, capacitatea de a respecta o altă opinie decât a ta, de a respecta libertatea de exprimare a prietenului tău. Exemplu concret? Vechiul meu prieten din copilărie (care este o prietenă, că eu doar astfel de prieteni adevărăți am), alături de care sărbătoresc anul ăsta “prietenia de aur“, adică 50 de ani de prietenie sinceră. Pe lângă lucrurile care ne-au unit, există ceva ce ne deosebește foarte mult, ceva ce am constatat pe parcurs. Ea este o credincioasă convinsă, în timp ce eu nu sunt deloc credincios. Dar niciodată nu m-a deranjat credința ei deplină în ceva în ce eu nu cred. Și niciunul dintre noi n-a încercat să-l convingă pe celălalt să-i împărtășească opinia. Pentru că pentru amândoi, mai importantă decât diferența de opinii a fost dorința de a rămâne liberi, de a rămâne mereu noi înșine.

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”.
De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism sau la baptism…; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinişti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

Eu știu răspunsul la întrebare, pentru că am săvârșit un astfel de act compromițător. Am apelat la practici neortodoxe ca să mă lamuresc asupra unor probleme importante pentru mine. Și deși știam că același vechi prieten, amintit mai sus, are o aversiune profundă față de astfel de practici, în spiritul sincerității depline dintre noi, am decis să-i spun despre drumul pe care am apucat să pășesc. Bineînțeles că nu i-a picat bine decizia mea, dar în niciun caz nu mi-a spus: “de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!” Și n-a fost nevoie nici să judece schimbarea din punctul meu de vedere și nici să-mi înțeleagă nebunia, ca să-mi spună simplu doar atât: “Știi bine că urăsc astfel de practici și de aceea te rog să nu mai discutăm acest subiect. Dar dacă pe tine te-a ajutat într-un fel sau altul, eu mă bucur sincer pentru tine! Și te asigur că asta nu va afecta cu nimic prietenia noastră.” Și nici n-a afectat-o, e la fel de puternică și în ziua de azi…

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Ba da, o prietenie adevărată se verifică și prin mângâierile tale, prin încurajările și “sinceritățile” tale din “ceasurile grele” ale vieții. Dar e adevărat că nu e suficient și că trebuie verificată și prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.
Adevărat, nici sinceritatea, nici prietenia nu ți le cere nimeni. Ci le dăruiești tu, fără să ceri nimic în schimb, pentru că așa simți nevoia… Egoismul, bată-l vina 🤣

Recitind ce am scris, constat că Eliade mi-a provocat o mare revelație. Și anume că sunt ridicol de sincer și ridicol de prost să acord libertate deplină celui de lângă mine, ca să pot să declar cu destulă certitudine că:

DA, SUNT CAPABIL SĂ FIU UN PRIETEN DEOSEBIT! 😜😇

Mireasma nopții…

Muzicianul Horea Crișovan, o figură marcantă a rock-ului românesc, împlineşte astăzi 48 de ani, ocazie cu care îi urăm un călduros „La Mulţi Ani!”

Artistul născut la Timișoara a  absolvit Liceul de Filologie – Istorie din Timișoara (actualul Colegiu Național Bănățean) și, apoi, Facultatea de Litere, secția Istorie – Engleză. Biciclist pasionat, iubitor al drumețiilor pe munte și timișorean convins, Horea Crișovan este astăzi un muzician complet și complex, cu contribuții și apariții in formule din cele mai diverse, de la rock și pop, până la muzică simfonică și muzică de teatru…

.https://www.pressalert.ro/2021/02/aniversare-pentru-o-figura-marcanta-muzicii-timisorene-horea-crisovan/

Un remix deosebit…

Niciodată n-am reușit să-mi stăpânesc lacrimile de la minutul 2:41 încolo… Pentru mine e incredibil ce au reușit să facă Paula și Horea din piesa asta. Cred că și George Harrison a aplaudat frenetic de acolo de unde este el acum…

Banatul multietnic

Un articol intersant, care îmi amintește de copilărie, când în minunatul parc Piața Crucii, ne jucam împreună români, unguri (io, dar nu numai), nemți, sârbi, bulgari și… țigani. Și niciodată nu ne-am certat pe motiv de etnie… Din păcate acel spirit, specific Timișoarei, a degenerat încet, încet, din diferite motive… dar din fericire, el încă mai există și parcă e pe cale să revină…


Amalgamul de etnii și multiculturalitate din Banat – regiunea istorică în care acești termeni atât de trendy în zilele noastre s-au materializat demult – a contribuit din plin la creearea unei zone aparte. Chestiunea cu pricina și-a pus amprenta într-o sumedenie de domenii, muzica rock nefăcând excepție…

,https://www.pressalert.ro/2021/02/banatul-multietnic-o-incursiune-aportul-si-rolul-sarbilor-muzica-rock-din-regiune-alaturi-de-criticul-muzical-mimo-obradov/

https://www.youtube.com/watch?v=fYhaNlG4Fg8

Hollows Of Time

Compozitorul timișorean George Denis a lansat la sfârșitul anului trecut albumul său de debut, „Hollows Of Time”, un material discografic care conține opt piese, discul fiind mixat și masterizat de Ovidiu-Dodo Moldovan.

De când îmi amintesc, muzica a făcut parte din viața mea într-un mod activ, dar schimbându-și formele în timp. Când am fost mic am făcut parte dintr-un ansamblu de dansuri și pot spune că de acolo au început și primii mei pași în muzică, deoarece la vârsta de 11-12 ani am început să învăț să cânt la acordeon”, a povestit George Denis…

Inedită piesa asta 🙂

https://www.pressalert.ro/2021/02/george-denis-lansat-albumul-de-debut-care-contine-muzica-de-film-destinata-evadarii-din-cotidian/

Despre sinceritate – Bolovanul

Înainte de a-mi da și eu cu părerea despre sinceritate, am zis să văd și alte opinii pe acest subiect. Și am constatat cu surprindere că se pare că și aici sunt atipic, pentru că pentru mine sinceritate înseamnă adevărul meu față de mine și despre mine, în timp ce majoritatea când vorbesc despre sinceritate se referă la adevărul meu față de ceilalți.

Și din această perspectivă, destui sunt cei care consideră sinceritatea ca fiind mai degrabă un defect, decât o calitate. Pentru că o consideră specifică celor la care “vorbește gura fără ei” și care de dragul unei “sincerități” directe, fără menajamente, chiar brutale uneori, pot crea tensiuni artificiale, conflicte, răni mai mult sau mai puțin adânci, relații distruse și alte astfel de neplăceri. Din acest punct de vedere, pot fi de acord cu părerea lui Eliade: “Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.


Dar din punctul meu de vedere asupra sincerității, această părere nu este valabilă. Eu când îmi manifest sinceritatea o fac pentru că așa simt nevoia și așa mă simt bine. Nevoie care n-are nicio legătură cu ce așteaptă să audă altul de la mine.

Cineva spune așa, ca argument în favoarea ideii că sinceritatea nu este o calitate:
Sinceritatea ta dezvăluie prea puțin sau nimic despre alții, dezvăluie însă foarte multe lucruri despre tine: valorile tale, stereotipurile tale, frustrările tale, setarea ta mentală către dezvoltare sau, dimpotrivă, către închiderea în propriul ego și propriile limitări (mindset) etc. etc.


Păi pentru mine tocmai aceste lucruri dau valoare sincerității și fac din ea una din cele mai frumoase trăsături umane. Nu oricine are capacitatea și curajul să se analizeze la sânge și să accepte că e departe de a fi perfect, că tot ceea ce face, bun sau rău, o face pentru a-și satisface egoismul genetic (sau nevoile de tot felul, într-o exprimare elgantă) și că nu e nimic rău în asta pentru că în fond e vorba de firescul naturii umane. Și că abia înțelegându-se și acceptându-se așa cum este, are șansa de a încerca și a reuși să fie mai bun…
Și atunci când față de cineva care ți-a inspirat încredere, ești în stare să te dezvălui exact așa cum te vezi tu însuți, să te “dezbraci” fără să-ți fie rușine să-ți etalezi “valorile, stereotipurile, frustrările, setarea ta mentală și propriile limitări“, toate astea în ideea de a-i oferi celui căruia i te adresezi posibilitatea să-și facă o imagine proprie despre cine ești tu cu adevărat și astfel să poată decide în cunoștință de cauză dacă are sau nu nevoie de o sinceritate ca a ta, atunci sinceritatea devine o virtute… spre care recunosc că eu tind… fără ca probabil s-o ajung vreodată…

PS: Mai recunosc și că aici oarecum mă cam recunosc în ceea ce susține Eliade… 😁

„Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa.
Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Despre sinceritate și prietenie – Mircea Eliade

Interesante gânduri, deși, cu sinceritate 😁, recunosc că nu sunt în totalitate de acord cu ele…

“Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu „cînd nu ascunzi nimic” celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. „Sinceritatea” este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume „defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi „sinceri”); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.

Numai că, aşa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiţie a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe care le aşteaptă tovarăşul nostru.

În fond, şi sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente şi orgolii care se numeşte, în bloc, prietenie – şi care, trebuie s-o recunoaştem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viaţa. Şi în prietenie se întîmplă acelaşi lucru ca şi în sinceritate: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Ca şi în „sinceritate”, în prietenie nu poţi fi tu însuţi. Eşti iubit nu pentru tine – ci eşti iubit pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plînge, pentru că şi tu faci la fel: toată lumea face la fel…

Cred că există şi altfel de sincerităţi, după cum există şi altfel de prietenii. Cîteva pilde de asemenea prietenii şi sincerităţi am mai avut prilejul să le menţionăm, atunci cînd am scris despre ridicol. Este întotdeauna destinul marilor sincerităţi şi marilor prietenii să pară ridicole.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Şi înţeleg prin „libertate” suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întîlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să-i întovărăşeşti la cinematograf sau la vizite, să-ţi placă, în general, cele ce le plac şi lor, să gîndeşti, iarăşi în general, ceea ce gîndesc şi ei.

Dacă însă într-o zi vrei să fii liber, şi vrei să faci altceva decît ceea ce se aşteaptă ei de la tine să faci – atunci nu mai eşti un bun prieten; atunci incomodezi, oboseşti, stînjeneşti. Cîteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa…

Prietenia cea mai încercată îţi dezvăluie uneori ziduri de nestrăbătut; parcă ţi-ar spune: „Pînă aici te-am urmat, pînă aici te-am lăsat să intri; de-acum, eşti un caraghios, eşti absurd, eşti ridicol; nu te mai pot urma!”. Încercam zilele trecute să vorbesc cu cîţiva prieteni despre moarte – şi am cunoscut încă o dată tristeţea de-a vedea cît de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu voiau să simtă că ceea ce le par lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Ei nu înţelegeau că s-ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate – dar nicidecum demite dispreţuitor sau indiferenţi. De multe ori m-am întrebat ce-ar spune prietenii mei dacă aş săvîrşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m-aş converti la iudaism, sau la baptism, sau aş deveni luptător de circ, sau campion de biliard; ceva, în sfîrşit, care i-ar incomoda şi i-ar nelinişti. Ei n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înţeleagă nebunia. M-ar decreta pur şi simplu nebun, poate m-ar tolera, sau poate m-ar lăsa cu desăvîrşire singur.

O prietenie nu se verifică în aşa-numitele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu „sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el.
Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se oferă…”

Miștocarii

Un articol foarte intersant prin adevărurile sale… Mulțumesc colegului care l-a găsit! 😊

[Total_Soft_Gallery_Video id=”6″]

https://www.gazetanord-vest.ro/2014/05/mistocarii/ – Dumitru Ţimerman

“Miştocarii sunt nişte „fiinţe” care trăiesc pe lângă casele oamenilor, asemenea unor bondari. Bâzâitul lor străbate creierul răbdării omului, iar zâmbetul lor teatral incită şi pe cei mai calmi oameni. Acestor „bondari” le face mare plăcere să ironizeze şi să arunce cu tot felul de invective asupra oamenilor paşnici. Fiecare om, oricât de echilibrat ar fi în interiorul lui, reacţionează vehement după ce vreme îndelungată a tolerat glumele de proastă calitate ale miştocarilor.

Ignoranţa nu este cea mai bună soluţie pe care trebuie să o adoptăm în cazul unor atacuri împotriva miştocarilor. Dacă observă că nu reacţionăm împotriva lor, „bondarii” devin mulţumiţi şi îşi consolidează supremaţia în cadrul grupului din care fac parte, considerându-se cei mai puternici. Ei se cred un fel de lideri, care pot să eticheteze în fel şi chip o personalitate, „ după cum vor muşchii lor “ . Nu de puţine ori, putem remarca faptul că unii membri ai grupului încearcă să-i cocoloşească pe miştocari, să se pună bine cu ei, ca nu cumva aceştia să-şi îndrepte tirul ironiilor şi bătăii de joc împotriva lor.

Provocările miştocarilor au şi rolul de a smulge de la tine replici tăioase, pe care le spui la supărare. Ulterior, ei se folosesc de aceste replici pentru a te denigra şi te citează în faţa grupului sau comunităţii, dar uită să precizeze că de fapt ei au provocat astfel de reacţii vehemente smulse de la oameni nevinovaţi. Miştocarii pot să spună orice despre tine, ei au dreptul să te subestimeze, să râdă pe seama ta, „să te ia peste picior”, dar tu, cel lezat, dacă le dai o replică, pe măsură, se supără, dragă, iar miştocărelile se-abat şi mai abitir asupra personalităţii tale.

Miştocarii mai au şi o altă strategie în urma căreia pot să acţioneze cu multă satisfacţie sadică. Această strategie este iscusită şi ipocrită, deoarece miştocarii încearcă să-ţi identifice punctele slabe. E vai de omul care a lăsat „garda jos” pentru o clipă, iar miştocarul reuşeşte să pătrundă în creierul slăbiciunii tale. De câte ori are ocazia „loveşte” cu putere şi se bucură de durerea ta. Cu cât reacţionezi mai mult, cu atât el „loveşte” mai tare pentru că replicile de apărare sunt considerate o confirmare a faptului că te-a „lovit” în punctul cel mai sensibil al fiinţei tale. Chiar dacă nu este întotdeauna aşa, miştocarii insistă şi dau impresia celorlalţi că acela este punctul cel mai slab al tău. „ Prietenii” de multe ori râd cu ei, de tine, le ţin isonul în necunoştinţă de cauză şi se întâmplă următorul fenomen: noi râdem cu ei, iar ei râd şi „fac mişto” de noi. Nimeni nu ia atitudine în faţa miştocarilor, care de multe ori îşi continuă pledoariile şi-n alte cercuri ale societăţii.

Se spune că în fiecare zi, când pleci de-acasă trebuie să te îmbraci cu o armură nevăzută. Să te înarmezi cu răbdare, cu calm şi multă înţelepciune pentru a putea lupta împotriva prostiei miştocarilor. Prin intermediul „miştocărelilor”, ei vor să-şi ascundă lipsa de cultură, diletantismul, neputinţele şi mediocritatea în care se bălăcesc precum lipitorile într-o băltoacă stătută.”

Mulțumiri!

În primul rând îmi mulțumesc mie, că am reușit să rămân ferm pe poziții și astfel să-mi recâștig libertatea și să redevin propriu-mi stăpân. Asta în condițiile în care cei mai mulți știu că forumul crează dependență.

În al doilea rând vă mulțumesc vouă, celor care v-ați exprimat așa de frumos vizavi de mine, cât și celor care o vor face ulterior. Care se pare că sunteți mult mai mulți decât cei care au să-mi reproșeze una alta.
În continuare o să mă refer la postarea lui Don Juan care expune câteva păreri punctuale interesante, la care incerc să-i răspund pe această cale.

  1. E adevărat că acest forum este o formă de socializare chiar mai importantă decât rețelele de socializare. Ăsta e și motivul pentru care am rezistat patru ani, în ciuda diferențelor evidente, chiar contradictorii, între principiile mele din altă galaxie și principiile extrem de pământești ale forumului, exprimate prin administratorul lui. Ținând cont de situația mea, pot să spun că forumul a reprezentat principalul meu mod de socializare. Și căruia îi sunt recunoscător pentru că așa cum am și spus deja în postarea de rămas bun, m-a ajutat să cunosc oameni interesanți, chiar deosebiți, pe care altfel nu aș fi avut nicio șansă să-i cunosc. Și cu care sper că voi socializa și în continuare pentru că acum am la dispoziție mijloace independente de forum.
  2. Motivul pentru care am decis să mă retrag a fost tocmai faptul că dpmdv s-a ajuns la abuz. Uite ce i-am scris lui Pisicuts în ultimul raport pe care i l-am trimis, undeva la începutul lui ianuarie:
    Deci eu zic că s-a depășit deja orice limită…
    Dacă tu consideri că un user ca @altadata mai are ce căuta pe forum, atunci te rog măcar să scoți din regulament textul cu “postarea de insinuari sau informatii false sau neverificate cu intentia de a aduce prejudicii de imagine pentru o escorta sau membru al comunitatii sau pentru a favoriza o escorta”. Așa măcar nu voi mai avea motive să-ți trimit rapoarte inutile.
    Știi că eu mereu spun în față ce am de spus, așa că fără supărare, m-am scârbit de useri ca @altadata și implicit de forumul care îi acceptă. Știu că pentru tine nu e nicio pierdere că mai dispare un bolovan de pe forum, dar începe să nu mai fie nici pentru mine… Eu oricum mi-am cam făcut damblaua cu escortele, așa că am început din ce în ce mai mult să mă gândesc să mă retrag dintr-un loc unde nu mă mai regăsesc, un loc în care sunt jignit pe nedrept și eu nu pot să mă apăr eficient
    .”
    Deoarece, cum de altfel era de așteptat, Pisicuts n-a făcut nici una, nici alta, gândul retragerii s-a transformat în 2-3 zile în hotărâre fermă. Am decis totuși să aștept sfârșitul lunii, când împlineam 4 ani de forum, ca să-mi fac o retragere “festivă” 😅 Dacă m-aș fi răzgândit, aș fi ajuns să mă scârbesc și de mine, că oricum eram deja dezamăgit că n-am reușit să mă abțin și m-am coborât cu limbajul la un nivel ce nu mă caracterizează 🙁
    Deci retragerea mea n-are nicio legătură cu acel PM făcut public de infractorul @chupa, care violează drepturi fundamentale prevăzute în Constituție, că tot s-a făcut tam-tam pe forum vizavi de un drept constituțional 😁
  3. Da, acum, că m-am eliberat, am redevenit perfect echilibrat și bineînțeles că mai am disponibile o groază de resurse de toate felurile 🙂
  4. După cum am scris și pe forum de mai multe ori, eu întotdeauna mi-am ascultat inima în deciziile importante. Și ce e interesant e că de data asta mintea a fost la unison cu inima.
  5. Sunt super încântat că am parăsit jucăria lui Pisicuts și mi-am făcut propria jucărie, blogul ăsta, unde ceilalți joacă după regulile mele și nu eu după ale lor. Am două comentarii care trebuie aprobate de mine ca să devină publice. Le-am aprobat pe amândouă, chiar dacă una e de la “prietenul” meu Qwerty, frustratul pe viață al Taniei 😅

PS: Vizavi de celebrul PM. Diferența între mine și @altadata este aceea că el a încălcat flagrant regula scrisă negru pe alb în regulament pe care am subliniat-o mai sus (acuzații și insinuări penibile, neacoperite de absolut nicio dovadă), în timp ce eu n-am încălcat nicio regulă a forumului pentru că nu există nici un text de regulament care să interzică să faci loby pentru un prieten. Iar cum am scris și într-o postare, pentru mine o prietenie sinceră este mult mai importantă decât părerile lipsite de acoperire ale unor useri care conform principiilor mele, sunt lipsite de caracter.

PS1: Mulțumesc, @farafiltre, pentru amândoi promisiunea-i promisiune, așa că evident că n-am de gând să renunț la cafeaua aia 😁 Și după cum poți să observi la punctul 5, am depășit foarte ușor starea de lehamite… 🤣